Regula treimilor propune impartirea unui cadru dreptunghiular sau patrat in trei parti egale cu ajutorul a doua linii imaginare atat pe verticala cat si pe orizontala. Intersectiile celor patru linii conform acestei reguli se numesc puncte forte, botezate A,B,C,D.
Respectarea regulii treimilor implica plasarea subiectului sau a zonelor de interes intr-unul din punctele forte, sau de-a lungul uneia dintre liniile imaginare, ca de exemplu plasarea liniei orizontului ori in zona liniei superioare ori in zona celei inferioare.
Efectele presupuse ale utilizarii acestei reguli in fotografie s-au adunat de-a lungul timpului la fel cum o balada populara s-a modificat si a evoluat continuu de-a lungul zecilor sau sutelor de ani in care a circulat prin popor. Aceste efecte sunt unul mai fabulos ca altul. Unii autori sustin ca respectarea regulii treimilor reprezinta premiasa pentru a obtine imagini echilibrate si interesante. Altii, asemeni “cercetatorilor britanici”, sustin ca studiile au demonstrat ca atunci cand vizualizeaza imagini, privirile oamenilor se duc catre aceste puncte forte in mod natural mai degraba decat catre centrul imaginii.
Regula treimilor isi are originea intr-un studiu viciat realizat in 1850 de catre un profesor de statistica, ce a decis sa afle ce face picturile celebre atat de minunate. El a colaborat cu cativa critici de arta si istorici ce au selectat cele mai grozave 250 de picturi.

Astfel, un statistician fara cunostiinte de arta lucra cu niste oameni implicati in arta fara habar de statistica.

Intrebarea era, unde ar trebui sa se afle centrul de interes. Realizand ca centrul de interes putea fi plasat in oricare dintre cele patru cadrane si ca media se afla exact in centru, statisticianul a rotit centrul de interes de oriunde se gasea el, in jurul centrului picturii in cadranul din dreapta jos, dupa care a realizat analiza statistica crezand ca a realizat o analiza valida. Astfel a rezultat ca media centrelor de interes se gasea pe linia diagonala care unea coltul cu centrul la doua treimi de colt. Daca nu ar fi realizat rotirea cadranelor, rezultatul ar fi indicat centrul ca fiind cel mai bun loc pentru a plasa centrul de interes al picturii. Astfel, o analiza viciata a unei intrebari fara rost sta la baza acestei reguli compozitionale.
Unul dintre rolurile fotografului in arta fotografica este de a conduce ochii privitorului in cadrul compozitiei si de a-i impiedica sa paraseasca imaginea. Ne intrebam de ce unele fotografii ne capteaza atentia si ne-o tin blocata minute la rand in timp ce incercam sa ne dam seama ce ne atrage la respectiva fotografie. Dar oare cum privim de fapt o imagine, in ce mod? Intrebarea aceasta si-au pus-o cercetatorii inca de la inceputul secolului trecut.

Cand se uita la o scena vizuala, primatele, incluzand si omul colecteaza informatii prin selectarea unor locatii particulare ale scenei, bazata pe indicatii locale ale imaginii sau pe relevanta elementelor imaginii asupra comportamentului lor. Aceasta selectie implica miscari sacadate ale ochilor care aduc zone relevante ale imaginii in fovee. Miscarile ochilor schimba receptia foveala de cateva ori pe secunda. Vederea umana are rezolutie mare, deci colecteaza informatii vizuale de pe o zona acoperita de un unghi de 2-3 grade. Acest lucru face ca decizia in privinta locurilor unde sa fixam privirea sa fie atat foarte frecventa cat si foarte importanta.
Inca de la inceput, cercetarile instrumentale privind modul de vizualizare al scenelor complexe, care au folosit camere speciale pentru urmarirea privirii au aratat ca anumite zone ale imaginilor sunt vizate in mod constant de majoritatea observatorilor. Guy Thomas Buswell in cartea “How People Look at Pictures: A Study of The Psychology of Perception in Art” a numit aceste zone centre de interes si si-a pus intrebarea ce le face atat de interesante. El a luat in calcul doua posibilitati, ca ar fi ceva extern in legatura cu stimulul care atrage privirile sau ca ar fi vorba de ceva intern privitorului care reflecta un nivel mai mare de interes cognitiv. Buswell a demonstrat ca prezentarea aceleiasi imagini dar insotita de instructiuni diferite schimba drastic locurile in care privirile se fixeaza, observatie confirmata si de Alfred L. Yarbus in cartea sa din 1967 “Eye movement and vision”.
Buswell nu a reusit sa identifice diferente in ceea ce priveste miscarea ochilor intre privitori neantrenati si privitori antrenati precum artistii. El a concluzionat ca privitorii prezinta doua tipuri de comportament referitor la miscarea ochilor. In unele cazuri secventele de miscare constau intr-o observare generala a imaginii cu mici pauze corespunzatoare elementelor principale ale pozei, iar in alte cazuri faceau pauze mai lungi asupra unor sub-zone mai mici ale imaginii.

Nu s-au inregistrat doi observatori care sa prezinte acelasi comportament in ceea ce priveste miscarea ochilor pentru a privi poza, dar cand harta colectiva a fixatiilor a fost trasata pentru fiecare imagine, s-a observat ca zonele cu o densitate mai mare de fixatii corespundeau zonelor din poze, bogate in informatii. Rezultatul a scos in evidenta faptul ca observatorii isi fixau privirea asupra acelorasi zone, dar nu o faceau in aceiasi succesiune. Aceste informatii au condus mai departe la concluzia ca oamenii nu exploreaza in mod aleator o poza ci din contra, ochii au tendinta de a focaliza mai degraba pe elementele din prim plan precum fete si oameni decat pe elemente din fundal precum nori sau frunzis. Rezultatele sunt determinate din situatia privitului liber la imagini, experimentele concluzionand ca montajul perceptiv creat de instructiunile primite, precum citirea unui text despre poza, influenteaza in mod considerabil modul in care oamenii se uita la poze.

Experimntele conduse de Mackworth, N.H. si Morandi, A.J. (1967), Antes, J.R. (1974), Loftus, G.R. si Mackworth, N.H. (1978) si Henderson, J. M., Weeks, P.A. si Hollingworth, A. (1999) vin sa intareasca faptul ca fixatiile privirii se realizeaza pe elemente bogate in informatii ale imaginilor.
In 2009, Judd, T., Ehinger, K., Durand, F. si Torralba, A. au prezentat o analiza realizata asupra unei baze de date compusa din 1003 imagini, impreuna cu hartile fixatiilor aferente si hartile proeminentelor. Din analiza hartilor fixatiilor realizate de ei reiese ca in cadrele unde exista elemente importante din punct de vedere informational, privirea se fixeaza invariabil pe acestea. Elementele din prim plan primesc o atentie mai mare. In cazurile in care in imagine nu exista elemente relevante din punct de vedere informational, fixatiile tind sa fie facute in centrul cadrului. Zonele unde exista text de orice natura, scris pe o cladire, scris pe un indicator, o reclama, un vapor sau chiar textul atasat unui afis publicitar, au primit cele mai multe fixatii ale privirii din partea participantilor la experiment. De asemenea, fetele oamenilor care apar in imagini sunt elemente care atrag privirea majoritatii observatorilor.


Astfel, din nici unul dintre studiile realizate de specialisti de-a lungul zecilor de ani, bazate pe experimente si cercetari instrumentale cu ajutorul echipamentelor specializate, respectiv camerele care urmaresc privirea si o coreleaza cu zona de imagine pe care aceasta o vizeaza, nu a reiesit vreo predispozitie a celor care au privit imaginile, fie ei oameni simpli sau privitori antrenati precum artistii de a se uita catre zonele invocate de regula treimilor ca fiind puncte forte. Deci nu numai logica si bunul simt care spun, plecand de la originea acestei reguli ca aceasta nu are vreo legatura cu realitatea, ci si cercetarile instrumentale, confirma lipsa de realism a tuturor efectelor atribuite de diversi autori si formatori de opinie utilizarii regulii treimilor in fotografie.

In momentul in care privim un subiect intr-o scena, datorita suprafetei foarte restranse pe care vedem clar, centram ochii pe subiect. Aceasta este si cauza tendintei majoritatii celor care realizeaza fotografii de a pune subiectul in centru. Singurul efect benefic obtinut prin folosirea regulii treimilor este plasarea subiectului altundeva decat in centru si prin aceasta, crearea tensiunii vizuale, aceasta putand ajuta o fotografie sa fie mai interesanta. Simpla creare a tensiunii vizuale insa nu garanteaza ca o fotografie este mai interesanta sau mai buna decat alta in care subiectul este plasat in centru.
Cum poate astfel o regula care s-a nascut dintr-un studiu statistic viciat sa normeze o arta precum fotografia? Cu atat mai mult, cum ar putea o regula alta decat regula bunului simt sa ajute creativitatea sa existe si arta sa evolueze? Raspunsul este destul de simplu… cu cat este mai mare numarul oamenilor care considera ca o idee este corecta, cu atat mai corecta va fi ideea. Acest principiu simplu functioneaza atunci cand oamenii nu detin informatiile corecte.