Mergeam ieri pe jos spre Romana. M-am gandit sa trec pe strada Edgar Quinet si sa ies la fantana de la Universitate. Cand am ajuns la fantana, am vazut un om al strazii care scotocea intr-un cos de gunoi. Dupa vreo cateva secunde am observat in stanga o femeie cu un aparat foto bridge care documenta intamplarea. Dupa inca vreo cateva zeci de secunde in care m-am uitat frustrat si a inceput sa mi se innegreasca vederea am plecat. Cand am ajuns aproape de iesirea din parcarea subterana dinspre strada Ion Campineanu, boschetarul tot aia facea. Cred ca a durat cam 3-4 minute toata treaba, pe urma nu stiu ce s-a intamplat. Din cele observate, am tras doua concluzii: femeia avea in jur de 55-60 de ani si parea turista, iar omul strazii, presupunand ca nu a gasit tezaurul roman in cosul de gunoi era subiectul unei sedinte foto cu buna stiinta, deci probabil a primit ceva de la femeie pentru a se lasa pozat.

Partea trista a intregii intamplari este ca acestia sunt genul de oameni care vin si promoveaza Romania in afara. Stau si ma intreb, oare asta era cel mai reprezentativ lucru pentru tot contextul in care se intampla scena? Era oare boschetarul mai interesant decat fantana, decat cladirea Facultatii de Arhitectura, decat Universitatea, decat Intercontinentalul sau decat Teatrul National care este aproape gata? Ce fel de caracter sa ai, sa strabati mii si mii de kilometri ca sa vizitezi un oras si sa te intorci acasa unde sa arati altora poze de genul asta. Intrebarea asta ma frustreaza si ma infurie intr-un mod cu atat mai teribil cu cat oameni ai strazii am vazut aproape in toate orasele mari ale Europei, iar culmea, cei mai multi i-am vazut in Paris… Bineinteles ca nu i-am pozat, ca nu pentru ei m-am dus acolo, dar nu imi aduc aminte sa imi fi iesit vreodata in cale pe internet o poza cu un om al strazii din Paris. Poate cu tiganii cu fuste colorare, dar aia face parte tot din acest ciclu de publicitate negativa facuta intr-un mod constient.

Mai mult, vad in portofoliile fotografilor din toate zarile, chiar si de la noi poze cu genul acesta de oameni, de la baza societatii. Unele mai “alb-negre” decat altele, care mai de care mai trasa de par din punct de vedere al contrastului si una mai “dramatica” decat alta…
Vreau sa clarific, nu dezbat existanta acestor oameni care din diverse motive au ajuns in acea situatie trista si indezirabila, dar dezbat existenta oamenilor care fac poze de acest fel si care cred ca fac arta sau cel putin niste poze interesante.
In primul rand, cand faci o poza pe care la un moment dat o vei impartasi cu cineva, ARATI ceva, OFERI ceva privitorului, lumii, oferi fara sa fii constient de asta o faramita din energia ta, din gandirea ta, chiar din personalitatea ta. Ori ce imi ofera mie ca privitor o astfel de fotografie, ce plus de valoare aduce o astfel de imagine vietii mele, ce bucurie imi aduce faptul ca o privesc sau in ce fel imi da de gandit? Asta avem de oferit lumii?
In al doilea rand, presupunand ca facem doar pentru noi pozele cu astfel de subiecte si nu le vom arata niciodata nimanui, asta inseamna lumea pentru noi, asta inseamna locurile pe care le-am vizitat, asta vrem sa ne aducem aminte din acele vizite? Asta este realitatea pe care suntem in stare sa o vedem?
Si in al treilea rand, subiectul reprezentat de boschetari, oamenii strazii, cersetori si aurolaci este atat de obosit si de fumat din punct de vedere fotografic cat si din punct de vedere jurnalistic, incat este absolut inutil sa se mai miste vreun shutter sau sa se mai deschida vreun pix pentru a-i mai acorda atentie. Ca sa concluzionez, oamenii strazii si cersetorii NU reprezinta subiecte fotografice.

Se spune ca arta inseamna generozitate, dar chiar daca drumul pana la fotografie ca arta este lung, el ar trebui invariabil sa inceapa cu fotografia care inseamna bun-simt.